Orice om are nevoie de o iesire din cotidian. Fiecare isi doreste un loc sau o companie care sa-i faca dupa amiaza si seara mai confortabile. Nu asa s-a intamplat in ceea ce ma priveste, intr-o zi de joi in care am fost sunata de un prieten si rugata sa il insotesc la Spitalul de Urgenta Floreasca, intrucat se simtea rau.
De cum am pasit pe holul de la Primiri Urgente, intram intr-o lume pestrita, in care tineri sau batrani, saraci sau bogati, persoane singure sau insotite, toata aceasta multime care se mareste vazand cu ochii, creeaza impresia unui furnicar. Un puzzle al durerii: aici un domn cu mana taiata, sangeranda; acolo , un tanar aplecat de spate, palid ca ceara; pe podea, urme de sange pe care puteai calca in voie ca pe un covor umed si cald. Ma incearca senzatia ca de aici nimeni nu scapa. Ca in lupta aceasta voi fi prinsa si eu, ca intr-o gheara, candva. Ametesc. In jur, zeci de medici si asistente. Unii acorda primul ajutor, altii imping de carucioare, duc recipiente catre laboratoarele de analize. Sirenele urla. Inima imi bate sa sara din piept.
-“are cheaguri de sange in alveolele pulmonare, va sta la terapie cu anticoagulante… situatia e critica, poate muri oricand..”, rasuna glasul unei doctorite ca al unui actor versat ce-si spune rolul fara prea multe emotii. Ma uit spre cel cu care vorbea. Aproba senin. Pare ca nu intelege. Ramane zambitor.
Din aceeasi zona, inainteaza spre noi o tanara in carucior care gemea si tremura dar care-in mod curios – isi aranja continuu parul.
Cel cu care venisem este invitat in camera de garda. Profit si intru si eu pentru a continua sa iau pulsul situatiei. Se intampla sa il vad pe cel cu cheagurile de sange in plamani. Un batranel care nu arata ca ar avea vreo problema de sanatate. Era calm, insotitorul sau insa devenise nelinistit.
In tot acest vacarm, o babuta se plimba agale de la un cabinet la altul. Dadea impresia ca aici locuieste. “nu e cazul sa o luati asa in tragic”, parca spunea. “eu am oprit timpul si imi permit sa pierd vremea pe holurile spitalului. Poate am sa pacalesc in acest fel boala si chiar moartea”
In cele din urma suntem trimisi spre o alta clinica a spitalului. Aici lucrurile nu se precipita ca la camera de garda. E un semn bun. O trecere. Daca nu ti-e viata in pericol, mai poti astepta la rand vreo doua ore. Aici cazurile sunt mai multe dar aparent mai putin grave.
O doamna isi dadaceste tatal, foarte in varsta, mai ceva decat am face-o noi cu un copil de doi ani. “Tata, aseaza-te acolo. Nu, acolo. Stai! E curent aici. … dar nu te mai imbrac ca apoi te dezbrac greu.” Tatal, cam nazdravan, nu statea locului nici doua secunde.
Sosteste o doamna in varsta impreuna cu fiica. Aceasta din urma, vizibil nemultumita de cadrul in care a fost introdusa fara voia ei, se aseaza. Isi scoate din geanta o pila de unghii. Fara sa o priveasca macar pe mama, ii arunca repros dupa repros, sufland nepasatoare in unghii. “asa. Vezi tot felul de cazuri, ca n-ai fost in stare sa iei o trimitere de la proasta aia de doctora de familie”.
Dupa asa o seara, sunt gata sa afirm ca nimic nu ma mai poate mira. Momentul coincide insa cu acela al aparitiei unui domn de 40-45 de ani cu care intru imediat in vorba. Suferise un preinfarct in diminata aceea. A fost adus imediat la spital. Dar intre timp, in drum spre casa, l-a facut si pe al doilea. S-a intors abia acum si tot acum a aflat vestea. Era singur. Putin resemnat. Nu insa si socat, cum ma asteptam. A tinut sa imi spuna ca il contrariaza modul in care brancardierul i-a soptit la ureche :”daca dai si tu un ban, te bag in fata.” Acest lucru pare ca nu s-a intamplat, altfel nu am fi putut avea aceasta discutie la usa cabinetului.
Ne intoarcem spre casa. Prietenului meu i-au iesit bine analizele. Avea niste dureri in piept cauzate de oboseala.
Lasam in urma aceasta lume, din care nu ne dorim cu vreun chip sa facem parte, dar care ne asteapta, cuminte, pe fiecare dintre noi macar o data-n viata.
