Jurnalist cu patalama.. de la Mediafax

In "frumoasa perioada" in care am fost somer, pe langa bucuria reducerii indemnizatiei cu 25% (multumesc, Dle Presedinte!), am experimentat si bucuria de a participa la cursul JURNALISM CETATENESC, initiat de Mediafax. Bineinteles ca nu am stat pe ganduri. Am luat-o ca pe o ocazie unica de a imbina utilul cu placutul, de a face ceea ce imi place, de a invata de la profesionisti de top.

Aici gasiti materialul cu care am participat la proba practica.

In curand voi primi si certificatul care atesta ca sunt jurnalist cu patalama :-). Am emotii. Va tin la curent.

Pe vremea mea... pe vremea lor

          In satul in care m-am nascut, nu tin minte sa fi bagat de seama ca parintii sa se ocupe de altceva decat de hrana si imbracaminte pentru copiii lor. As mai adauga efortul depus de acestia pentru a-si tine odraslele la scoala. Cam atat.
          Mama muncea zilnic la camp. Pleca de acasa cu mult inainte de a se lumina de ziua. Pe noi ne lasa dormind, ne incuia pe dianafara si ne arunca cheia pe un ochi mic de geam facut special de ea pentru a ne da "voie sa iesim la aer". 

          Asadar, nu ma pot numara printre cei care au crescut cu cheia de gat pentru ca... a noastra era in fiecare dimineata aruncata pe holul de la intrare. Dupa ce eu si sora mea ne trezeam, mancam laptic cu paste fainoase, ori paine facuta de mama de cu seara, cu dulceata, sau orice ne lasa ea pentru hrana de dimineata. Daca eram in vacanta, ne imbracam, incuiam usa si lasam cheia (in alt loc interesant) sub una din muscatele de langa casa. Ne urcam apoi pe bicilete si porneam la camp dupa mama. 

          Nu va inchipuiti ca era un spatiu mic acest camp de care va tot povestesc - locul de munca al mamei. Se intindea pe suprafete de zeci si zeci de hectare. Nu stiam exact unde ar putea fi mama in ziua respectiva, dar cum toata lumea cunostea pe toata lumea - iar pe noi ne cunosteau toti agricultorii satului - ca doar eram "alea mici ale lui Sandu lu' Mielu", reuseam sa ajungem de fiecare data la ea. Locuitorii satului erau astfel "bonele" noastre pana la momentul la care ne intalneam cu mama. Pedalam fara griji. Pe camp nu erau masini. Aveam apa la indemana de la mult doritul si cautatul putz. Deci pericole nu erau, soarele diminetii ne zambea in fata iar noi ne plimbam nestingherite cu bicicletele pana la marginea campului, unde o gaseam pe mama. Cand ajungeam noi, era deja infierbantata de munca si de bataia soarelui.

          Soseam aproape de ora pranzului. Era atata de frumos! Taranii isi faceau mici adaposturi din crengi pentru acest moment, asteptat de toata lumea. Pe langa mancarea pe care o aducea mama cu ea pentru noi si pentru ceilalti vecini de lot (caci nimeni nu isi lua doar o portie-doua de mancare), primeam nuci, fructe bune si zemoase, APA RECE si... continuam sa socializam pana in jurul orei 13,30 cand agricultorii isi reluau lucrul. Chiar daca aveam si noi cate o sapa mica la noi, nu prea apucam sa o folosim caci dupa masa ni se cam facea somnic si mama ne indruma inapoi spre casa. 

          Drumul era totdeauna acelasi dar parca se ascundea de noi, la intoarcere. Imi amintesc de o intamplare hazlie in care eu si sora mea am mers ce am mers spre casa si parea ca drumul nu mai e la locul lui. In zare se vedeau foarte multe case iar noi ne puneam intrebarea "cum vom trece peste ele ca sa ajungem  acasa?". Ne-am intors intr-o fuga la mama, plangand. "Nu putem sa trecem peste casele alea"! A fost un moment de ras si distractie pe care nici acum nu l-au uitat vecinii nostri. Ne stiam unii altora grijile, nevoile, supararile, bucuriile. Era un paradis in jurul nostru la care tineam din toata inima si de care imi va fi totdeauna dor.
          Ce filme, jocuri video, desene? Ce sunt alea? Nu aveam habar de existenta lor! Dulciuri primeam doar la zile mari - o data de doua, maxim trei ori pe an. (Norocul meu ca se intampla asa! Pentru ca ma pot lauda azi, cu doua nasteri la activ, de o dantura sanatoasa si puternica).

          Iata ca m-am luat cu vorba, povestind de propria copilarie, si mai-mai ca nu ma pot opri.:-) O sa o fac totusi :-) cat sa va prezint cateva metode moderne de petrecere a timpului liber, de educatie si dezvoltare a copiilor. 

Va prezint:  inotul subacvatic

Multumesc mamicii Alexa pentru materialul oferit, o mai astept si cu altele! 

Micutii ei sunt cei mai activi copii de pe pamant. Merg la karate, inot si muzica.

Iar ea ii insoteste peste tot si le dedica suta la suta din timp.

Felicitari!

Click aici - Mici mari campioni

Din dragoste pentru voi

Dragi giulesteni, dragi cititori,

          Daca ar fi sa fac un review al anului 2011 as incepe prin a va spune ca taaaaare mi-as fi dorit sa ma ocup exclusiv de proiectul CARTIERUL MEU.
          Acest lucru nu s-a intamplat pentru ca, oricat de mult mi-as fi dorit, am fost nevoita sa abandonez temporar munca draga sufletului meu (pentru ca era... neplatita). Asadar, am poposit tot cu drag si, sper eu, spor in curtea nelansatului pe atunci CLUB TOP KIDS. Dupa aproximativ jumatate de an de contact cu minunata lume a copiilor, in preajma sarbatorilor de sfarsit de an, am revenit la mai vechea si eterna dragoste, Jurnal de Giulesti. Unde urma sa imi continui munca de rascolitor in tainele frumosului nostru cartier.
          Trebuie sa recunosc ca pauza aceasta nu a fost prea benefica activitatii mele giulestene. Si asta pentru ca cititorii si-ar fi dorit probabil o anumita consecventa si noutate vis-a-vis de postarile publicate. In paralel, am incercat sa "transmit de la fata locului" printr-un Jurnal de Club al copiilor. Totusi multi dintre dumneavoastra ati devenit poate nemultumiti de faptul ca Jurnal de Giulesti se plimba prin lume si capata noi identitati, in timp ce a promis ca va reinventa viata de cartier.
          Pentru a imbina utilul cu placutul (pana la momentul la care sponsorii se vor hotari sa apara prin zona, iar eu voi scrie nestigherita doar pe pagini de Jurnal) am cautat sa pun in paginile sale si alte lucruri decat noutati din cartier (lucruri din viata si despre sufletul meu) cautand in felul acesta sa va asigur ca merita sa ma vizitati din cand in cand. Chiar daca nu sunt tot timpul acasa. V-am lasat cheia la locul stiut  si multi dintre dumneavoastra ati intrat. Va multumesc din toata inima si va asigur ca bucuria pe care mi-o oferiti ori de cate ori va opriti asupra unui articol din Jurnal, nu se compara cu nimic din lume.
          Ca o realizare mai "grea" a activitatii mele jurnalistice (sper sa o pot numi asa) din 2011, as reaminti articolul despre batrana din Crangasi, bolnava, fara urmasi. Murea in casa de foame si se tira cu greu pana la baie, in schimb avea contract de ingrijire incheiat cu o familie care nu o vizita cu lunile.
          Dupa sesizarea facuta Directiei Generale de Asistenta Sociala sector 6, Jurnalul a putut bifa o fapta de omenie in contul sau; mai bine zis a realizat ceea ce isi propusese prin insasi infiintarea lui - sa vina intr-un fel sau altul, in ajutor celor multi si necajiti.
          La sfarsitul anului 2011 am lansat IN GIULESTI - locul unde veti gasi informatii si articole legate doar despre viata din cartier. Jurnalul ramane spatiul in care cu emotie si nerabdare va astept oricand doriti sa schimbati o vorba cu cineva avand sufletul deschis si gata sa rezoneze cu al dumneavoastra, oricine ati fi.
          In 2012.... Ar trebui sa ma opresc pentru ca nu stiu ce va fi. Orice inceput de an e o provocare.
          Oare ce voi spune in decembrie despre anul 2012? Nu stiu. Sper sa pot spune ca ii multumesc lui Dumnezeu pentru sanatate, pentru ca suntem mai buni, mai credinciosi, mai aproape unul de celalalt. Toate  acestea si prin intermediul Jurnalului de Giulesti.

Va iubesc si va astept cu drag!
Daniela