miercuri, 11 ianuarie 2012

Pe vremea mea... pe vremea lor

          In satul in care m-am nascut, nu tin minte sa fi bagat de seama ca parintii sa se ocupe de altceva decat de hrana si imbracaminte pentru copiii lor. As mai adauga efortul depus de acestia pentru a-si tine odraslele la scoala. Cam atat.
          Mama muncea zilnic la camp. Pleca de acasa cu mult inainte de a se lumina de ziua. Pe noi ne lasa dormind, ne incuia pe dianafara si ne arunca cheia pe un ochi mic de geam facut special de ea pentru a ne da "voie sa iesim la aer". 
          Asadar, nu ma pot numara printre cei care au crescut cu cheia de gat pentru ca... a noastra era in fiecare dimineata aruncata pe holul de la intrare. Dupa ce eu si sora mea ne trezeam, mancam laptic cu paste fainoase, ori paine facuta de mama de cu seara, cu dulceata, sau orice ne lasa ea pentru hrana de dimineata. Daca eram in vacanta, ne imbracam, incuiam usa si lasam cheia (in alt loc interesant) sub una din muscatele de langa casa. Ne urcam apoi pe bicilete si porneam la camp dupa mama. 
          Nu va inchipuiti ca era un spatiu mic acest camp de care va tot povestesc - locul de munca al mamei. Se intindea pe suprafete de zeci si zeci de hectare. Nu stiam exact unde ar putea fi mama in ziua respectiva, dar cum toata lumea cunostea pe toata lumea - iar pe noi ne cunosteau toti agricultorii satului - ca doar eram "alea mici ale lui Sandu lu' Mielu", reuseam sa ajungem de fiecare data la ea. Locuitorii satului erau astfel "bonele" noastre pana la momentul la care ne intalneam cu mama. Pedalam fara griji. Pe camp nu erau masini. Aveam apa la indemana de la mult doritul si cautatul putz. Deci pericole nu erau, soarele diminetii ne zambea in fata iar noi ne plimbam nestingherite cu bicicletele pana la marginea campului, unde o gaseam pe mama. Cand ajungeam noi, era deja infierbantata de munca si de bataia soarelui.
          Soseam aproape de ora pranzului. Era atata de frumos! Taranii isi faceau mici adaposturi din crengi pentru acest moment, asteptat de toata lumea. Pe langa mancarea pe care o aducea mama cu ea pentru noi si pentru ceilalti vecini de lot (caci nimeni nu isi lua doar o portie-doua de mancare), primeam nuci, fructe bune si zemoase, APA RECE si... continuam sa socializam pana in jurul orei 13,30 cand agricultorii isi reluau lucrul. Chiar daca aveam si noi cate o sapa mica la noi, nu prea apucam sa o folosim caci dupa masa ni se cam facea somnic si mama ne indruma inapoi spre casa. 
          Drumul era totdeauna acelasi dar parca se ascundea de noi, la intoarcere. Imi amintesc de o intamplare hazlie in care eu si sora mea am mers ce am mers spre casa si parea ca drumul nu mai e la locul lui. In zare se vedeau foarte multe case iar noi ne puneam intrebarea "cum vom trece peste ele ca sa ajungem  acasa?". Ne-am intors intr-o fuga la mama, plangand. "Nu putem sa trecem peste casele alea"! A fost un moment de ras si distractie pe care nici acum nu l-au uitat vecinii nostri. Ne stiam unii altora grijile, nevoile, supararile, bucuriile. Era un paradis in jurul nostru la care tineam din toata inima si de care imi va fi totdeauna dor.
          Ce filme, jocuri video, desene? Ce sunt alea? Nu aveam habar de existenta lor! Dulciuri primeam doar la zile mari - o data de doua, maxim trei ori pe an. (Norocul meu ca se intampla asa! Pentru ca ma pot lauda azi, cu doua nasteri la activ, de o dantura sanatoasa si puternica).
          Iata ca m-am luat cu vorba, povestind de propria copilarie, si mai-mai ca nu ma pot opri.:-) O sa o fac totusi :-) cat sa va prezint cateva metode moderne de petrecere a timpului liber, de educatie si dezvoltare a copiilor. 
Va prezint:  inotul subacvatic


video


Multumesc mamicii Alexa pentru materialul oferit, o mai astept si cu altele! 
Micutii ei sunt cei mai activi copii de pe pamant. Merg la karate, inot si muzica.
Iar ea ii insoteste peste tot si le dedica suta la suta din timp.
Felicitari!

Click aici Mici mari campioni



3 comentarii:

Anonim spunea...

Wow!!! E micutul meu campion, mezinul nostru Razvan, sau Bubu cum il alintam noi. E minunat ceeace face el in si sub apa, e ca pestele in apa. Pe langa o dezvoltare armonioasa a corpului el de mic socializeaza cu "colegii" lui campioni.
Va pupam cu mult drag, Alexa Cristina Constantin

Jurnal de Giulesti spunea...

Abia asteptam sa ne mai trimiti materiale si sa ne povestesti cum e cu doi copii atat de ocupati. Sunteti toata ziua pe drum? cand va odihniti? Razvan are doar 1 an si 3 luni dar arata si se comporta ca unul de cel putin 2 ani si 3 luni. Va dorim multa putere si rabdare!

Jurnal de Giulesti spunea...

Am uitat sa iti spun ca cel mic al nostru, cand a vazut pozele din prezentarea cu muzica, a zis: "mama, crocodili" :-))))))))))))))