marți, 24 aprilie 2012

16 ani intr-un imperiu

Era in toamna anului 1992. Tocmai terminasem liceul si viata mea la oras (dupa cum puteti citi aici) trebuia sa inceapa sa capete un sens. Daca nu m-as fi angajat imediat, riscul era sa ma intorc acasa. Sa ma inscriu la o facultate nu putea fi vorba atata timp cat mama nu ma putea intretine "sa merg mai departe", cum ma atentiona adesea.

Cautam sa ma angajez cat mai repede. Din cautari in cautari, condusa de steaua ce mi-a harazit-o Cel de sus, am ajuns si eu, printre multi si talentati altii, in biroul din Calea Victoriei Nr.133-135, etaj 7 - biroul domnului Adrian Sarbu.

Tin minte momentul acela cat voi fi, dealtfel cum l-as putea uita caci nu ti se intampla de doua ori in viata sa ai un asa noroc. Eram imbracata intr-un costum dragut, albastru, cu fusta pana la glezne si bluza la baza gatului. Avea niste floricele mici, grena cu codite verzi, la fel de discrete. Imi statea bine cu el, gandesc acum,... atunci insa eram cam nemultumita de tinuta mea.Pe langa emotie si teama ca nu ma voi descurca la interviu, faptul ca nu gasisem ceva mai bun de imbracat (decat hainele cu care se imbraca mama la biserica) ma stingherea si mai mult.

Intru, dau ochi cu secretara, incredibila doamna Tresti, apoi sunt invitata in biroul marelui om. La orice intrebare cu care ar fi inceput discutia, nu as fi avut raspuns. Eram atat de pierduta si fara control, stateam in usa si mai-mai ca ma razgandisem, m-as fi intors din drum dar ... dadeam impresia de proasta crestere ... Mie insami mi-era greu sa cred ca am avut curajul sa ajung pana aici... Norocul a fost ca Dl. Sarbu nu a inceput prin a ma intreba ceva. Mi-a spus ca are in plan  sa construiasca un imperiu media, ca are de gand sa plece la drum cu tineri dornici de a munci si a face cariera in domeniul asta...iar daca voi ramane inside, cine stie, voi putea juca in filmul vietii lui...

Nu prea intelegeam eu ce spunea omul acela impozant, relaxat, cu vorbe alese si destul de sufletist. El, in schimb, a inteles de la bun inceput ca e inutil sa ma intrebe ce stiu sa fac. Dupa ce am iesit de acolo, tot ce conta pentru o fata de 18 ani ca mine era ca de a doua zi aveam sa am serviciu. Intr-o agentie de presa (Mediafax). Secretara. Dumnezeu s-a ingrijit ca eu sa primesc o slujba bine platita, alaturi de oameni interesanti, intr-o zona cu ritm si "informatii la cald" - mult peste orice vis nebun ale unei fete de la tara, fara educatie sau experienta de viata (in afara anilor de scoala, desigur).

Pentru mine, filmul acela de care vorbea seful, incepuse. Locul meu era chiar la intrarea in Agentia Mediafax. Un mic si cochet birou, cum nu mai vazusem pana atunci, avea sa fie al meu. Il imparteam cu un domn in varsta, al carui nume, din pacate, nu mi-l mai amintesc. Lucra la telex. Era un domn slab, batran, tacut, dar care m-a "primit" din priviri, ca si cand eram dintotdeauna de-a locului, ca si cand de mult ar fi fost nevoie de o persoana ca mine in preajama.

~ va urma ~

Niciun comentariu: