joi, 8 martie 2012

Daca as scrie o carte...

          De ceva vreme constientizez tot mai mult ca traiesc acel moment din viata in care incep sa "construiesc" istorii. Acest lucru s-ar putea datora faptului ca in curand voi atinge pragul de 40 de primaveri. Sau pentru ca a venit marea si asteptata data la care fiul nostru, Antonio, impreuna cu noi toti, ne pregatim de scoala. Cert este ca am inceput tot mai des sa ma gandesc la mama. Sa ma compar cu ea, sa ma surprind vorbind si actionand ca ea.
Mama, sau ce s-a mai pastrat din chipul ei frumos

          Avea 33 de ani cand m-a nascut. Iar cand am mers la scoala, avea 40. Acela este anul incepand cu care mi-o amintesc exact pe mama. Ce facea, cum facea, ce imi spunea.... Imi amintesc tot, tot.
          Pe mama mea o cheama Gheorghita, dar cel mai potrivit nume pentru ea ar fi fost Suferinta. Daca as scrie o carte, ar fi fara doar si poate despre viata mamei mele care, dupa mine, nu se compara, la capitolul suferinta/sacrificiu/neimplinire cu a niciunui om de pe pamant.
          Mama mea s-a nascut intr-o familie din Dimbovita, in anul 1940. Parintii ei s-au despartit cand era foarte mica. Povesteste cu suspine in glas drama pe care a trait-o bunica mea cu un copilas in brate (mama), in timp ce de unul si mai mic a trebuit sa se desparta, lasandu-l tatalui. Bunica si mama au fost date afara din casa  in miezul iernii. Au trebuit sa paraseasca locul in care mama vazuse lumina zilei, au trebuit sa se desparta de fiul si respectiv fratiorul mai mic si sa plece spre nicaieri. Mama poate stie, eu nu mai tin minte unde mi-a spus ca s-au adapostit atunci.  
Iarba verde de acasa
          La scurt timp, bunica s-a recasatorit, mama fiind primita bine de noul ei tata. Numai ca vremurile erau asa de grele incat toti trebuiau sa munceasca, inclusiv un copil de 7-8 ani, ca ea. A fost "angajata" la un boier, ii vedea de vite si de gospodarie. Era mica, mica de tot, la varsta cand copiii au cea mai mare nevoie de bratele si glasul mamei.Cu toate acestea, muncea din zori si pana in seara, fara odihna. Boierul avea vite multe, iarna trebuia ca toata ziua sa alimenteze soba, sau sa mulga vitele, sa aiba grija de vitei, sa ii hraneasca. Mama nu a cunoscut bucuria copilariei. Nu a avut cui sa ii spuna ca o doare, ca ii este frig sau ii este teama...
          Nu imi pot imagina cum a putut sa supravietuiasca mama mea fara un camin, de care ne bucuram noi astazi, cu copilasii nostri. De cel putin 50 de ori pe zi ne spunem "te iubesc". Cel mic ne imbratiseaza de tot atatea ori. Seara, dupa ce adorm, ii privesc si imi fac atatea griji pentru fiecare in parte.... Uneori, miezul noptii ne gaseste pe mine si pe sotul meu vorbind despre fricile lor, despre cat de repede cresc, cum am putea sa le venim in ajutor intr-o problema sau alta. Si ma intreb, ce-o fi fost in sufletul mamei mele pana la varsta de 15 ani, cat a muncit la acel om despre care spune ca era bun si ca ii intelegea drama. Dar nu era tatal ei. Sotia lui, boiereasa, nu era mama ei. Ba inca imi povestea mama ca se uita cu jind la cum  isi cresteau acestia copiii, cat erau de rasfatati si de iubiti de parintii lor... in timp ce ea nu avea pe nimeni...
Gradinita din fata casei. Aici aveam un mar pe crengile caruia ne facuse tata un leagan imens :-)

Mama s-a casatorit la 15 ani si jumatate cu tatal meu care avea cu 10 ani mai mult. Un copil, se marita cu un adult. Din dorinta de a scapa de singuratate si de a avea pe cineva pe lume. L-a luat mai in varsta, sperand ca ii va fi in acelasi timp si sfatuitor, poate. Insa nenorocirile prin care urma sa treaca alaturi de el, aveau sa ii ofere exact contrariul. Tata a fost un tip de om cu care nu se intelegea nimeni. Sigur pe el, adesea in eroare dar fara sa recunoasca, iubitor de distractii si femei (of, ce urat suna, e tatal meu, acum se afla in  pat, nemiscat,  de un an si jumatate e semi-paralizat.... dar asta e povestea si eu nu imi permit sa-i schimb firul de adevar).
          Sunt multe si foarte dureroase istorisirile mamei cu privire la casnicie. Imi spunea ca fiind nestiutoare de carte, nu poate sa isi faca auzita povestea. Dar odata cu anii, cand eu eram deja clasa a 6-7 (si ii citeam tot ce se poate citi, ii faceam cunostinta cu eroii din literatura obligatorie, ii citeam romane de copii, o invatam pur si simplu carte, asa cum ar fi trebuit sa ma invete ea pe mine), o auzeam spunand adesea "daca ai sa scrii o carte, scrie despre cate am patimit, ar fi o carte a durerii". Bunul simt si respectul pe care il am fata de tata, nu imi dau pur si simplu voie sa scriu ororile prin care a trecut mama mea  alaturi de el. Ce trebuie retinut este ca suntem 5 frati, fiecare cu familia lui, preocuparile si viata lui, insa pastram cu totii in noi aceste ingrozitoare povesti ale calvarului ce l-a trait mama, o intreaga viata.
O particica de curte
Dumnezeu nu a ramas indiferent la aceasta, daca pot sa spun asa, ci a condus-o spre lumina Cuvantului Sau, mama inscriindu-se printre cei care L-au cautat pe Dumnezeu in momente de grea incercare.      Cautand sa traiasca dupa adevarul din Biblie (chiar daca nu stia sa citeasca), mama si-a predat soarta ei si a copiilor in mana protectoare a Creatorului. Tata s-a opus vehement. A amenintat-o ca daca va mai merge la biserica, se va duce dupa ea si va sparge geamurile bisericii iar ea va servi o bataie cum nu se poate mai rau. Mama a continuat sa se roage si sa mearga acolo unde isi gasea linistea, in fiecare saptamana. El s-a tinut de cuvant. S-a dus dupa ea cherchelit si cu "recuzita" pentru geamuri, a intrat, s-a asezat pe scaun in spate si a asteptat un moment potrivit sa-si puna planul in aplicare. Asteptand, asculta si predica. Era despre un fiu care s-a intors acasa dupa ani si ani de pribegie. Tatal, iubitor, l-a primit. Nu l-a dojenit, nu i-a cerut socoteala de cum a cheltuit averea. I-a pus inelul de pret pe deget si i-a chemat pe toti ai lui sa petreaca impreuna cu fiul proaspat intors acasa. Cat de beat era tata, nu era si prost. Cat de inrait si dornic de scandal era, atat s-a preschimbat si s-a rusinat. Nu a mai folosit pietrele, nu a mai certat-o pe mama. Ci au mers impreuna pe drumul credintei.
Aici jucam noi sotron, saream coarda, desenam cu creta si alte si alte jocuri

          Atunci am aparut eu. Copil predat Domnului, cum spune mama. Mi-a pus numele Daniela, dupa inteleptul Daniel. A impresionat-o pe ea mult acest mare om. Si ar fi vrut ca eu sa fiu baiat, sa fiu Daniel. Mama spune ca eu am fost cea mai cuminte dintre cei 5 copii ai ei. Eram asa de cumintica, de bebelus, incat nici macar nu ma prea miscam, cum ma punea in patut, exact asa ma gasea oricat de mult timp m-ar fi lasat singura. Si nu plangeam, nu-i dadeam batai de cap. Mai avusese 3 inaintea mea, ii ajungeau plansetele si nazdravaniile copiilor. Eu am fost altfel. Si mama s-a "jucat", crescandu-ma. Apoi a urmat surioara mea mai mica, Nico. Aveam un an si 10 luni cand a aparut ea pe lume. Credeam ca mi-a adus o papusica. Atunci cand a inceput sa planga, i-am spus mamei: "papusa mea pange.... are si lipa!". Nico era mai baietoasa, ca o caprita care sare gardul. Era mai fasneata, ca tata. Il si iubea peste masura, ii si semana. In schimb, pe mine ma batea si tare ma supara acest lucru. Dar eu nu puteam sa bat. Pur si simplu. Imi gasea si porecle... era atat de convingatoare ca eu chiar credeam in semnificatia lor. Imi spunea "girafa" sau chiar "ciuma". Habar nu am de unde ii veneau in cap toate astea. Eu eram mai la locul meu. Stateam tot timpul langa mama, o tineam de rochie cand ieseam pe drum. Vorbeam cu ea cate in luna si in stele. Imi spunea ca ar fi bine sa invat si eu carte, sa merg la oras, sa nu raman la tara ca e munca multa si ca eu am degete lungi, subtiri, nu sunt buna pentru munca. Locul meu e la oras, dar sa invat neaparat carte. Neavand sprijin si nici acordul tatalui pentru ca eu sa plec la oras la scoala, toata povara asta a purtat-o mama. 4 ani ai mei de liceu si 4 ani ai surorii mele, Nico. Nu stie sa spuna exact cum a facut rost de banii cu care ne-a platit caminul, mai apoi chiriile, hrana sau imbracamintea. A muncit la camp, in gradina, a vandut ciuperci la piata, a lucrat cu ziua; mama a facut toate sacrificiile ca noi sa invatam carte. Si asta pentru ca ea nu a cunoscut magia pe care o descoperi cand deschizi cartea si intri in fascinanta ei lume, iar noi trebuia musai sa o cunoastem!. Ce-i drept, avand doua surori mai mari in Bucuresti, au contribuit si ele la toate acestea. Insa grija mamei cu doua copile in marele oras, intrebarile ei daca noi suntem bine, daca ne-am pus fular, manusi, daca ascultam povetele ei - toate acestea - au ramas acasa, mai exact, in sufletul ei.

          Desi parintii mei se mai ciondaneau din cand in cand, eu nu am trait "pe viu" certurile, bataile, scandalurile de care mi-a povestit mama. Imi amintesc cu cea mai mare bucurie posibila de frumoasa mea copilarie. Atunci nu stiam de ce mama era atat de aproape de noi, in sufletul nostru chiar. Acum inteleg. Ea nu se bucurase de aceste legaturi in copilaria ei si acum "scotea parleale" cu noi. Cate si mai cate as putea sa spun despre mama. Si poate o sa spun... candva...
          Daca as scrie o carte, cum mi-a spus de ne-numarate ori, ar fi cel mai bun scenariu al unei drame autentice.
-------------------------------------------------------------------
         Dupa aproape 40 de ani de cand am aparut pe lume, mama si tata, care au trecut printr-o despartire in fapt, impart astazi aceeasi camera. El, paralizat, foarte putin constient; ea, batrana, garbova de spate, hranindu-l de trei ori pe zi, luptandu-se cu greu sa-l schimbe si sa-l intoarca de pe o parte pe cealalta.
          Toti cei 5 copii suntem la casele noastre, cu gijile si indeletnicirile noastre, iar ei, cei carora le datoram existenta, se afla undeva, pierduti in lumea asta si in amintirile lor, departe.
          Suntem si noi parinti, avem responsabilitati fata de copiii nostri, insa responsabilitatea fata de parinti  sta in picioare, orice-ar fi. Iar Tatal Ceresc ne aminteste duios in Carte: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ca sa ti se lungeasca zilele in tara pe care ti-o da Domnul".



         
Vezi si

pe vremea mea...
lumea nevazuta (din sufletul meu) I
lumea nevazuta (din sufletul meu) II

12 comentarii:

Anonim spunea...

Sarutari de mana mamei tale!

Daniela I. spunea...

Multumesc pentru timpul petrecut pe pagina Jurnal de Giulesti.
Am sa ii transmit, multumesc. Mi-ar fi insa mai usor daca mi-ati spune si numele Dvs....

Anonim spunea...

M-a impresionat povestea voastra, Daniela! Te imbratisez cu drag si mamei tale ii urez ani multi si sanatate. Te rog sa ii transmiti salutari si de la mine.
Pentru o perioada, cit am citit povestea ta si am admirat pozele (ce casa superba si ce curte curata si frumoasa!) am fost musafirul vostru , in viata voastra. (Happy_in_TO)

Daniela I. spunea...

Sunt onorata sa aflu ca ne-ai vizitat, fie si virtual. Te mai astept si cu alte ocazii. Mama, te saruta si ea; e foarte fericita ca are admiratori secreti. :-)

Anonim spunea...

Citind aceste rìnduri mi-au trecut prin minte epopeea vietii mele care ìn parte se aseamana cu a mamei tale ,ce priveste o casnicie ratata din cauza alcoolului si multelor femei ce intrau ìn viata noastra de familie ...si, nu eveam pace( scandaluri ,batai ìnjuraturi)...Avìnd parintii buni si ìntelepti m-au ajutat sa trec un divort si sa cresc 3 copii.Am fost casatorita numai cca 3 ani ,dar ranile nu sau vindecat.Am studii ,aveam multe calitati --nu m-am mai recasatorit niciodata ...Dupa 17 ani de la divort l-am cunoscut pe Isus Domnul Slavei .EL mi-a fost mìngìierea si bucuria..O ìnteleg pe mama ta si doresc sa ìi transmiti ca pacea lui Cristos sa-i ìncalzeasca inima si bucuria mìntuirii sa o ìnsoteasca mereu.Va salut cu pace si binecuvintare ìn numele lui Isus Cristos Domnul Slavei. Domnul sa va binecuvinteze.

Daniela I. spunea...

Multumim, ii transmit cu drag cuvintele Dvs atat de frumoase! Minunat este Domnul nostru care ne iubeste!!!

valeria g. spunea...

Mama este ingerul care ne a mangaiat copilaria! Merita sa i purtam recunostinta oricum ar fi fost!Dar cand scumpa de ea trece prin dureri si necazuri! DOMNUL ISUS sa o binecuvinteze si sa i dea putere si sanatate cate zile mai are de trait! DOMNUL sa ne binecuvinteze si pe noi care suntem mame sa putem dar ui dragoste! Acesta este lucrul cel mai important:sa daruim dragoste celor din jurul nostru!

savin amalia spunea...

cat de mult ma regasesc in cuvintele tale dulci si un pic picante....DOAMNA CONDEIULUI , si eu am cochetat cu scrisul dar acum sapunelele imi ocupa destul timp si a ramas doar in faza de proiect . Cele mai pure ganduri merg spre tine cu iubire si bucurie , Amalia.

Jurnal de Giulesti spunea...

Amalia, chiar daca nu ne-am cunoscut (inca) fata in fata, imi esti deosebit de draga si simt ca ne-am legat una de cealalta pentru totdeauna. Te felicit pentru marele talent pe care il ai de a face lucruri nemaivazute, nemaiauzite si extraordinar de calitative. Multa lume ma intreaba inca de crema ta cu ulei de jojoba, strugurelul de buze sau samponul solid. Esti o artista in felul tau si te apreciez mult, mult! Domnul sa iti ofere un an asa cum ii ceri si iti doresti tu. La multi ani! Asteptam sa citim cateva randuri din cartea ta...

luminita ioana spunea...

Ma impresionat totul scris despre mama ta. Ii sarut mana si ii multumesc ca datorita dansei te am acum prietena de suflet. Tot binele din lume si sanatate ..

Rotaru Gabriela spunea...

O primavara frumoasa sa ai,respectele mele si sanatate mamei tale,te urmaresc permanent ,imi place Jurnalul de Giulesti,sanatate multa,fericire si tot binele iti doresc.

Jurnal de Giulesti spunea...

Va multumesc mult, Luminita, Gabriela pentru cuvintele frumoase! Va imbratisez si va doresc la fel, sanatate celor dragi si sa auzim de bine! Dumnezeu sa va insoteasca in fiecare clipa!

Bloguri, Bloggeri si Cititori