luni, 5 decembrie 2011

Lumea nevazuta... (din sufletul meu)


vezi si Partea - I -

Partea a- II -a

Cautam sa ma conformez cat mai bine peisajului in care ma invart. Sa nu se simta acea unda de "altceva" . Imi era rusine sa spun in stanga si in dreapta ca eu sunt dintre cei ce cred. Daca insa intram cu cineva intr-o discutie mai profunda despre spiritualitate, afisam cele ascunse dupa usa de la intrare a sufletului. Eram gata sa le apar cu pretul vietii. ,,Isus e Mantuitorul si Salvatorul nostru, ca specie".... "Dragostea lui Dumnezeu e infinita"... "Ne-a creat pentru ca ne iubeste... si cu principal scop de a-L cunoaste, de a ne ridica la statura spirituala a lui Hristos"... Daca m-ati fi auzit...ce cuvinte mari foloseam.... Norocul meu a fost ca nimeni nu ma intreba de ce nu traiesc dupa cum vorbesc.(Sau poate nu a fost norocul, ci ghinionul meu). Pentru ca visam, si visam frumos.... Ca voi avea... si voi fi... si voi ajunge... Ce? Cum?Unde?  nu prea imi era nici mie foarte clar.
Pe la 25 de ani am inceput sa ma trezesc din "paralizia" aceasta si sa simt un gol de dimensiuni cosmice inauntrul meu. Zi si noapte ma tot intrebam care e rostul existentei, spre unde ma indrept si care va fi finalitatea drumului meu. Dupa o casatorie esuata, ma aflam acum in bratele celui visat.
[Cand l-am intalnit prima oara pe cel de-al doilea sot al  meu, era in prima zi de liceu. Nu obisnuiam sa ma apropii prea mult de baieti, asa ma sfatuise mama. Si eu o ascultam chiar si de la distanta. Retin foarte bine momentul in care l-am zarit printre colegii de clasa. Nu era deloc frumos, era inalt si slab, cu nas proeminent. Avea insa ceva. Parca il cunosteam de undeva. Parca traisem cumva unul langa celalalt, imi placea prezenta lui si ma bucura, ma umplea de sentimente pozitive. Au trecut 10 ani pana ne-am revazut, cu totul intamplator intr-un autobuz, pe Giulesti. Eu, foarte serioasa, casatorita (chiar daca aveam neintelegeri cu sotul, tineam cu dintii la ceea ce se cheama familie, am invatat asta in copilarie, de la parinti), pozam ca femeia invincibila. Insa inima mea l-ar fi dorit foarte mult aproape. Am schimbat cateva politeturi. Se arata deosebit de incantat sa ma vada. Am schimbat numere de telefon, ne-am mai intalnit de cateva ori. Si ceea ce sadisem in noi in vremea liceului, sau poate amprenta puternica a trecutului, a iubirii ramase uitate, a timpului care parea ca se intoarce, acel sambure de foc a inceput sa prinda viata. Luni de zile am trait cea mai frumoasa poveste de iubire din toate timpurile. Chiar si acum, privind inapoi, pot sa declar cu mana pe inima ca un asa love story nu s-a inventat. Ma simteam vinovata fata de sotul meu, stiam ca nu e moral fata de Cel care m-a creat.Citisem in Biblie, cu ani in urma, ca barbatul si femeia sunt unul al celuilalt prin casatorie. Asa cum Hristos iubeste biserica, barbatul isi iubeste nevasta si invers. Privind inapoi, la ruptura pe care am comis-o pana la urma, imi dau seama ca, probabil eram la o varsta la care inca imi mai permiteam sa ma joc. Nu intentionez sa caut o scuza pentru pacatul meu (cu  denumire foarte rusinoasa). Cred totusi ca am cautat fericirea proprie fara sa ma gandesc la ce las in urma. Un caz tipic de genul "decat sa planga mama, mai bine sa planga..."  E drept ca nu aveam o casnicie fericita. Insa acest lucru mi se datora in mare parte, pentru ca eram destul de rea. Asa vazusem si eu in filme sau la alte familii: ca nora nu se intelege cu soacra, ca daca ai ultimul cuvant esti important.... Uitasem cu desavarsire de sfatul lui Hristos, pe care Il studiasem in copilarie: "Fiti blanzi..." 
Relatiile cu sotul meu s-au inrautatit cu atat mai mult cu cat gandurile imi erau la iubitul meu din ascuns. Acesta din urma era schimbat acum. Nu mai afisa acea bucurie si exuberanta molipsitoare, ca in liceu. Abia scotea doua vorbe, ma privea adanc in ochi, nu imi cerea nimic... nu vroia sa ii reprosez mai tarziu ca a intrat cu forta in viata mea. Gesturile lui catre mine erau ca din alta dimensiune. Afisa o rabdare pe care nu o mai intalnisem la nimeni. Daca priveam spre el sau ma vedea catusi de putin ingrijorata, imediat ma intreba ce s-a intamplat, cu ce m-ar putea ajuta. Greu mi-era dat sa cred ca nu e vis, ca am reintilnit marea dragoste dupa care suferisem vacante lungi de vara... De care mi-era mereu drag si dor... fara sa am cea mai mica informatie de la el in toti acesti ani. Desi a urmat o perioada neplacuta: divort, barfe in cartier, separare, lacrimi, regrete - teribilismul specific varstei a invins. In cele din urma am atins fericirea suprema: traiam  alaturi de iubirea intregii mele vieti. Dupa cativa ani am devenit sot si sotie]. 
Credeti ca incep un capitol in culoare roz?

Va astept cu partea a III-a!

Niciun comentariu: