vineri, 10 august 2012

De cine mi-e mie dor

Stand eu asa... treaza... la ore la care altii se intorc pe partea cealalta, incepe sa mi se faca dor de oameni si lucruri din trecutul meu. Nu stiu daca e bine, dar ma apuca niste nostalgii, ganduri care ma dor intr-un mod si placut, si sfasietor. Cerul noptii se aprinde in departare, parca a luat foc la Chiajna, localitatea cea ma apropiata de zona in care ma aflu. Gandurile insa imi zboara muuuult mai departe; si ma aprind mai aprig ca un incendiu de vegetatie uscata.
Foto: mariuscatalineu.wordpress.com

Mi-e dor, mi-e tare dor de... noi cand eram mici si ne jucam in spatele casei de-a tanti Anica si Greta, fiica ei, vecinele noastre. Cat de mult ne-au marcat acestea din moment ce ne certam care cine sa fie! Mi-e dor de prima zi de scoala. Cat de unica este ea in calendarul amintirilor mele indepartate! Era inca intuneric cand am plecat spre casa bunei mele prietene, Mirela, sa mergem impreuna cu mama la scoala. Habar nu aveam ce inseamna scoala. Copiii, pe atunci, nu erau atat de informati cu privire la ce se intampla in jurul lor. Mergeam si noi undeva, se numea scoala locul ala, iar mama ne tot zice pe drum: "sa mergeti la toaleta, sa nu faceti pipi pe voi". 

Mi-e dor de prima iubire, de trairile acelea, mai intense decat viteza vantului cand scoate copacii din radacina. Aveam atata nevoie sa vorbesc cu cineva despre ceea ce simt! Despre orice. Anii primei adolescente mi-au produs cea mai mare dorinta pe care am avut-o vreodata de a vorbi cu cineva. Nu am gasit insa omul caruia sa ii pot spune lucruri atat de pretioase cum erau simtamintele mele la acea data. Lucruri pe care acum nici macar nu mi le mai amintesc, mi se pareau atunci de o importanta cruciala.

Mi-e dor de perioada cand, abia sosita la oras, am observat cu stupoare cata lume iese pe strada in acelasi timp... Ce puhoi de lume e in piata...  Ma pierdeam pur si simplu in multime. Si cati baieti frumosi, ingrijiti si implacabili se perindau prin fata mea... La mine in sat, mai toti baietii purtau salopete ramase de la tatii lor, erau murdari din cap pana in picioare si ma priveau intotdeauna lung si gales...


Mi-e dor de prima zi in care am pasit intr-o sala de cinema. Tin minte, am vazut filmul "B.D. la munte si la mare". Atunci am ras si eu prima data pe saturate, zgomotos si cu o bucurie spunandu-mi parca "acum sunt din alta lume.... sunt si eu la oras". Prima zi de liceu.... ce minunatie. Cantecul acela, "Ani de liceu" care tot rasuna in difuzoarele din camin. Informatiile pretioase pe care le aflam in timpul orelor. Legaturile ce se innodau intre noi, colegii... Erau vremuri frumoase si lumea era mai putin versata, nu era plina ochi de cuvinte gretoase si muzici asijderea, de mizerii la tot pasul...

Mi-e dor de toti cei pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii la locul in care am muncit aproape 20 de ani. Am petrecut cu ei un anumit timp, apoi au plecat unii in strainatate, altii nu mai sunt in viata... Mi-e dor si, ciudat, as da putin timpul inapoi, sa ii intalnesc pe toti, sa ii salut, apoi sa pot merge linistita la culcare.

Aveti si voi amintiri sau oameni, locuri de care va e vreodata dor?

Un comentariu:

Vali spunea...

Imi aduci un pic aminte de povestirile lui Creanga...incerc sa nu ma gandesc la trecut si sa traiesc prezentul. Ce sens are sa ma intristez, sunt atatea lucruri pe care as fi vrut sa le fi facut altfel, dar nu mai pot indrepta nimic acum, pot insa sa-mi educ copiii avand in vedere greselile mele, ei sa aleaga mai bine, sa profite de ocaziile care apar in viata si sa aprecieze ce au inainte de a fi prea tarziu. Multa sanatate!